fbpx
Sus
  >  Călătorii în familie   >  Guest post: „NU POT” – cu copilul pe poteci de munte
drumeții cu copii - cand copilul spune nu mai pot

Ca orice părinte care încearcă să încurajeze copilul în a descoperi plăcerea drumețiilor în natură, ne-am lovit și noi de „nu pot”. Am observat însă că un „sunt obosită, mama”, spus la 10 minute după începerea traseului, se transformă în „hai să melgem și acolo” după o oră și 10 minute. Cumva, cumva am reușit să trecem de primul hop.

Am fost curioasă însă să aflu și cum fac cei mai antrenați și cunoscători să îi ajute pe cei mici să treacă de pragul „nu pot”.  Astfel l-am rugat pe Andrei să ne împărtășească din experiența lui, nu cu unul/doi ci cu zeci (poate chiar sute) de copii.

Andrei Samoil, autorul articolului de mai jos, este fondator al Academiei 1,61 – un proiect educațional de dezvoltare personală prin turism de aventură.

Nu pot!!!

Zăpada îmi scârțâie sub bocanci. Soarele reflectat de zăpada proaspătă îmi arde retina. Aerul este rece dar soarele ne prăjește în câmp deschis. Mă îndrept către liziera pădurii anticipând cu bucurie umbra brazilor. Cobor un versant și ajung repede lângă cei cinci copii care chicotesc în timp ce urmăresc harta și busola, căutând următorul punct de control.

Însoțesc și supraveghez una din cele patru echipe implicate într-un concurs de orientare. Suntem în Youth Leadership Adventure Camp – o tabără despre leadership, despre grup, despre dinamică socială și despre cum să ne găsim locul și să legăm o echipă unită și puternică. Copiii chicotesc pentru că acum merg ușor, la vale, prin zăpada care le ajunge la genunchi. Încercă să obțină un timp cât mai bun pe traseul de orientare. Nu știu ce îi așteaptă…

Toți sunt adolescenți, cu vârste între 11 și 16 ani, doi băieți și trei fete. Momentan atmosfera dintre ei este bună. Se sfătuiesc, se orientează bine, își ascultă părerile și se ajută atunci când trebuie să treacă peste obstacole. Dar asta se va schimba rapid. Urmează un urcuș pieptiș. Este cel mai scurt traseu către următorul punct de control. Patru dintre ei au mai fost pe munte și știu cum să abordeze astfel de urcușuri deși nu au o condiție fizică excelentă. Al cincilea – un băiețel de 11 ani, fără experiență în ceea ce privește mersul pe munte – face câțiva metri în sus, la deal, începe să gâfâie și se oprește: ”Nu pot!”.

Echipa este empatică și nu pune presiune pe el (doar am discutat atâta zilele trecute despre leadership). ”Hai că mergem în ritmul tău!”, ”Uite, stai tu în față. Fac eu potecă prin zăpadă și tu conduci grupul!”. Exact așa fac și eu când conduc grupuri și este câte cineva mai lent sau mai obosit. Acum, însă, îi las pe ei. Mă trag mai departe să văd cum gestionează situația. Puștiul mai face câțiva metri și iar se oprește: ”Nu mai pot!”.

Îmi place de ei: Nu îl ceartă, nu îl foțează dar vorbesc toți cu el, unii peste alții și, chiar dacă spun ce spun cu blândețe, puștiul aude patru voci care se suprapun și simte implicit presiunea. Se demotivează. Mai face doi pași și se trântește în zăpadă. ”Hai sus, hai că poți!” Se ridică, se împleticește, gâfâie și iar se trântește în zăpadă. Răbdarea coechipierilor este pusă la încercare dar îmi place că nu se descarcă pe el. Merg încet, în spatele lui, dar îl tot bombardează cu sfaturi. Puștiul merge încet, nesigur, gâfâie, cade, trage de timp, se ridică lent, mai merge puțin, iar se lasă să cadă în zăpada moale. Încearcă să găsească orice scuză, orice subiect și orice pretext ca să tragă de timp, să nu urce. S-a demoralizat.

Decid să intervin. Colegii lui de echipă nu au făcut rău. Au aplicat tehnici pe care le-au văzut la noi, la instructori, dar nu au simțit neapărat dozajul necesar. Mă duc lângă puștiul demoralizat din zăpadă, îl rog să se ridice și să se uite la mine. ”Nu pooooot! E prea greu. Eu nu sunt puternic…” Mă uit la două fete din echipa lui care la o pală de vânt mai puternică și-ar lua zborul și zâmbesc.  Se ridică până la urmă și îi zic:

”Uite, înțeleg că ți-e greu și sunt foarte mândru de tine că te străduiești și te tot ridici. Cred că este demoralizant și văd că ți-e greu să respiri, să-ți găsești un ritm…

Hai să îți spun ceva: Alergatul, mersul pe distanțe lungi sau mersul pe munte, la deal, sunt altfel decât ne gândim noi. Aici este important să ai un ritm. Orice ritm. Nu ține de cât de mari sunt mușchii tăi. Ține doar de cum știi să respiri. Este o tehnică. O poți învăța acum și o să vezi că în câteva minute nu o să mai gâfâi, nu o să-ți mai pierzi suflul.

Trebuie doar să nu te oprești. Când simți că gâfâi, redu doar ritmul, mergi cât de încet vrei, dar nu te opri. O să vezi că o să găsești foarte repede ritmul care ți se potrivește și o să poți să urci constant orice pantă.

Atunci când te oprești des, la câțiva pași, atunci îți rupi ritmul și ajungi foarte repede să gâfâi până te faci vânăt. Uite, echipa ta este foarte deschisă și are multă răbdare. Când vezi că ți-ai făcut un ritm, puteți vorbi chiar despre ceva amuzant. Puteți să vă faceți strategia pentru proba de diseară. Ce zici?”

”Nu pot! Nu pot să respir!”

”Pui, ba poți… Dacă poți să vorbești, poți și să respiri… Dar știi ce nu-mi place? Că de fiecare dată când spui ”Nu pot” îți faci singur viața mai grea. De fiecare dată când spui ”Nu pot”, tu, de fapt, renunți și cred că după ce ai renunțat îți este greu să te apuci din nou. De aia te-ai și demoralizat. De fiecare dată când spui ”Nu pot” îți mai pui singur un bolovan imens în față și apoi trebuie să treci de el.

Hai, încearcă să faci cum ți-am zis și fără să mai spui ”Nu pot”. O să vezi că poți.”

Puștiul se ridică, și începe să urce cu pași mici, de pitic. Și merge. Și urcă, iar echipa îl urmează spunând bancuri. Și, încet, accelerează. În câteva minute este sus. La cursa de orientare echipa obține al doilea cel mai bun timp. În zilele următoare puștiul descoperă că poate alerga în formație, pe teren accidentat, că poate merge repede la deal și își poate găsi un ritm cot la cot cu coechipierii săi, în timp ce sporovăiesc pe potecă.

Practic, ce a făcut echipa pentru puștiul demoralizat (ajutată puțin de mine, e drept) au fost următoarele:

  • Cel mai lent din grup, cel mai obosit sau demoralizat trebuie să stea în față. El trebuie să descopere drumul. Atunci el își va găsi cel mai bun ritm al său și tot grupul se va mișca cu cea mai bună și constantă viteză disponibilă. Ruperile de ritm (sau de grup) sunt demoralizante pentru toată lumea.
  • Grupul trebuie să înțeleagă cele de mai sus și să arate susținere și răbdare pentru cei mai lenți sau demoralizați. ”Hai, bă! Te mai așteptăm mult? Mai stăm mult după tine?” nu ajută pe nimeni ci frânează mai rău.
  • Cel mai bun ritm (și exercițiu de răbdare și tenacitate) este unul constant, oricât de lent, dar fără opriri dese.
  • Efortul de rezistență nu are legătură cu mușchii ci cu ritmul cardio-respirator. Este ca mersul pe bicicletă. După ce l-ai găsit, vei ști să îl găsești și adaptezi oricând.
  • ”Nu pot” nu trebuie să existe, dar putem sugera alternative cum ar fi ”Mi-e greu”, ”M-am demoralizat”, ”Am obosit”, ”Stai că gâfâi, hai să mergem mai încet.”
  • Dacă subiectul de discuție nu este axat pe cât de greu este efortul, pe sfaturi și cerințe ci este unul ușor și amuzant, corpul nostru va ști să-și găsească mult mai ușor un ritm cardio-respirator fără constanta presiune și conștientizare a durerii generată de mintea rațională.
  • Pauzele ar trebui făcute pentru poze, pentru mâncat, apă și altele asemenea. Dacă trebuie făcută pauză pentru respirație, trebuie reevaluat ritmul.

Am aplicat această rețetă constant în ultimii 20 de ani (în ultimii 12 ani pe câte aproximativ 500 de persoane în fiecare an) deopotrivă pe adulți și pe copii. Până acum nu a trebuit să ne întoarcem niciodată din drum.

Dacă vreți să aflați mai multe despre taberele pe care Andrei le organizează atât pentru copii cât și pentru adulți, puteți urmări pagina de Facebook și site-ul Academiei 1,61.

Fetița mea este încă prea mică pentru a merge în tabere cu Andrei. Îi urmăresc însă de aproape și când va avea vârsta potrivită o voi înscrie 🙂

PS: cred că cel mai grăitor testimonial este filmul pe care copiii s-au organizat și l-au făcut pentru Academia 1,61. Îl găsiți alături și pe canalul lor de YouTube

Dacă ai ajuns până aici, cel mai probabil ești și tu unul dintre părinții dornici de a explora lumea împreună cu cei mici. Te așteptăm și în Grupul Familiilor Călătoare!

calatorii cu copii grup facebook

Comentarii

  • Ana

    martie 3, 2021

    Foarte inspirational articolul. O sa rețin tehnica de raportare la nu pot și o să o aplic cu copiii mei. Mi-ar place sa meargă și ele în drumeții.

    reply...
    • Ana

      martie 3, 2021

      Mi-ar placea*

      reply...

Comentează